De ce fac politică, atunci când oamenii nu mai cred în ea

În urmă cu 12 ani, purtam acest dialog cu fetița mea cea mare: “De ce avem cel mai rău preşedinte din lumea asta?” Eu, încurcată de-a dreptul:”Despre ce preşedinte vorbeşti?” “Despre preşedintele țării.””Ce te face sa spui asta?””Pentru că a luat tronul pe nedrept!” Erau gândurile unui copil în a cărui casă nu se vizionează la TV decât desene animate şi în a cărui familie nu se discuta sub nicio formă politică. Am găsit acest dialog pierdut printre amintiri scrise şi mi-am dat seama că e unul din primele momente în care am realizat că percepția asupra vieții politice se face prin transmitere de senzații prin viu grai, din casă în casă, din om în om.
De ani cărora le-am pierdut şirul, câțiva dintre membrii familiei mele au făcut o pasiune pentru sistemul de gândire al lui Platon, nu e o noutate. Fac parte dintre ei, astfel încât, din când în când, revin la miturile şi obsesiile acestuia.
Aşa se face că, acum vreo şapte ani, m-am aplecat conştient asupra structurii conducerii imaginate de omul ăsta atat de complex prin raportarea, paradoxal, la simplitatea unui bun-simt nativ.
“Cel care guvernează trebuie să educe poporul în vederea binelui, deoarece el singur cunoaşte binele. Prima sarcină a politicii nu are nimic a face cu gestiunea administrativă şi economică a afacerilor comune. Înainte de toate, politica trebuie să contribuie ca oamenii să fie mai buni şi să convertească cetatea umană la valori transcendente, la Dumnezeu. Astfel, ideea că unii sunt destinaţi să guverneze pare a fi de înţeles: guvernează cei care sunt capabili să aibă acces la valorile transcendente. Pentru aceştia puterea este văzută ca fiind o datorie, o sarcină impusă lor, un serviciu, şi nu ca pe satisfacţie a intereselor proprii”…
Atat de simplu.
Cei 13 ani de magistratură petrecuți în cadrul celui mai înalt for de jurisdicție din România m-au educat pentru studiul aprofundat al fiecarei legi în parte, prin cercetare şi documentare elaborate, şi mi-au dezvoltat un raționament juridic pe care nu l-aş fi căpătat vreodată într-un context diferit. În acelaşi timp, în perioada amintită mai devreme, când Platon îmi devenea călăuză, m-am trezit într-o dimineață foarte devreme, când încă nu se luminase afară. Refuzasem organic până atunci orice conexiune cu zona politică, dezamăgită profund de acțiunile sau inacțiunile unor oameni care ar fi trebuit să ne aibă în grijă ca popor de oameni buni.
În dimineața despre care vă povestesc a avut loc un soi de revelație profundă: ne plângem că nu se întâmplă nimic din ceea ce ar trebui, că se fură, că se minte. Dar dacă eu nu fac nimic, nu va face nimeni. Aceea a fost scânteia.
Dacă eu, omul comunității, angrenat de dorința de a-şi creşte copiii într-un oraş frumos şi curat, cu oameni educați, cu o administrație cinstită şi îndreptată spre soluții, nu face nimic, nimeni nu o va face.
Anii au trecut, iar experiența politicianului care nu se încadrează în tipare nu m-a doborât şi nici nu m-a întărit, ci doar m-a făcut să înțeleg că a alege să ții drumul drept, cu paşi apăsați, valorează mai mult decât orice avere.

Astăzi, respir odată cu gândul că politica se poate face și pentru oameni.